Literatura si burghezie

In societatea actuala, singurii care pot scrie ceva sunt cei din clasa de mijloc.

Chiar daca si unii si ceilalti ar putea avea cultura necesara sau mijloacele necesare, cei din clasa de jos se dedica supravieturirii, iar cei din clasa de sus se dedica profitului. Prin urmare, singurii care au si timpul, si logistica si un nivel anume de exprimare a mesajului sunt cei din clasa mijlocie, burghezia.

Intrebarea este, cine naiba ar vrea sa scrie ceva scris de un burghez? Ce-ar putea sa ne spuna mesajul lui, in afara de chestii corporatiste, de nine-to-five-er si week-enduri la munte? Despre ce-ar putea el sa scrie, in in afara de ziua de salariu? In afara de razvratiri anti-sistem facute pe facebook? ( deci profitand de un alt sistem – the irony! ) Sau in afara de targuri vintage si haine pline de molii, in timp ce locuieste in blocuri de sticla?

Micul burghez nu conduce nicio revolutie. Chiar daca in glasul lui se citeste umbra razvratirii anti-corporatiste si nostalgia de tip „Ce bine era cand eram in liceu si mergeam in Vama si eram rebel si pula mea.. aveam blugii taiati si traiam cum vroiam eu…”, realitatea e ca burghezul se complace, de fapt, in sistem. Altfel n-ar fi in pozitia de acum. Revolutia burghezului e o revolutie dusa cu papucii in picioare, in fotoliu, cu iPadul in poala.

Lupta saracilor, marginalizatilor e dusa in strada, printre seringi si cutite, pentru miza mica a unei bucati de paine in stomac. Lupta bogatilor, a afaceristilor e dusa in spatele geamurilor fumurii ale limuzinelor sau pe plajele private, pentru miza mare a unui tun de miliarde sau a unui joc de influenta. Intr-un mod ironic, atat saracii cat si bogatii sunt mai impotriva sistemului decat sunt cei care reclama sistemul cel mai mult, burghezii.

Clasa de mijloc este, de fapt, cea care sustine sistemul prin propria ei apatie, confort sau lene. E caldut, deci e bine. Sa nu riscam sa strigam prea tare, ca sa nu ne deranjam vecinii. Prin urmare singura lupta a clasei de mijloc e cea dusa in interior, cu sinele.

Toate generatiile inaintea noastra, de la stra-strabunicii nostri pornind, au trecut printr-o lupta reala. 1848, 1877, 1917, 1944… Printr-o inclestare care te eticheteaza clar in invingator sau in invins. Acum, singurul teren ramas nedescoperit, singurul front in care se mai poate duce un razboi este interiorul. Transeele subconstientului si cucerirea sinelui. Nu ca asta n-ar fi o lupta grea. Nu ca n-ar fi dureroasa deflagratia conflictelor interioare.

Doar ca atunci cand asta e singurul foc din furnalul literaturii unei generatii, continutul va fi la fel ca si continutul valizei unui profesor de educatie civica din liceu: e important pentru cineva anume, dar nimanui altcuiva nu-i va pasa de asta.

ps: nu vreau sa par ipocrit. Si eu sunt un burghez, hence my self-loathing. Arta n-ar trebui sa fie facuta de burghezi. N-ar trebui sa fie facuta de oameni integrati in sistem. Lupta noastra, a burghezilor, cea dusa in plan spiritual, interior este o lupta in care nu exista victorii.

Iar arta n-ar trebui sa fie facuta de oameni fara victorii sau infrangeri.

… or the downsides of blogging

La cateva zile dupa articolul anterior am dat de asta.

The end of the world ( of blogging )

Dupa cum scria si Mihaela aici, blogosfera isi da ultima suflare de ceva timp incoace.

Raman in urma cele cateva bloguri-vedeta, indiferent ca autorii lor sunt vedete in urma blogging-ului sau nu. Raman in urma cele cateva bloguri ale celor constiinciosi cand vine vorba de scris. Si cam atat.

De ce?

De ce aurul e un metal pretios? Pentru ca se gaseste rar.

Suntem bombardati cu atat de multa informatie scrisa – de la cartea de pe noptiera pana la pliantul promotional de la Kaufland, de la pagina de Facebook pana la reclama de la H&M de pe peretii statiei de metrou din Piata Romana – incat toata informatia asta devine amorfa. Isi pierde din valoare tocmai prin abundenta ei. Deja traim intr-o cultura ADHD, in care exista stimului pretutindeni. Informatia tinde sa ne bantuie oriunde, crescand cantitativ intr-o proportie geometrica. Iar timpul nostru ramane constant. Nu mai avem timp sa gasim nuante, rafinamente, ornamente subtile. Un articol, o carte, un film, un om trebuie sa ne convinga din primele doua propozitii, altfel il aruncam rapid pe maldarul de articole, carti, filme si oameni neimpresionanti, banali.

In evul mediu cei care aveau in mod direct posibilitatea detinerii si editarii informatiei faceau parte din elita, dintr-o patura sociala restransa. Acum, insa, dreptul la exprimarea scrisa nu mai este un lux al celor nobili sau o chemare, o framantare a celor inzestrati. Singurele conditii necesare sunt un computer si accesul la internet. In oceanul de mesaje scrise, devine din ce in ce mai greu de separat valoarea de trivial, intelepciunea de platitudine. Toata lumea poate sa scrie, putini stiu sa o faca. Iar din cacofonia rezultata din milioanele de voci care incearca, fiecare in parte, sa atraga atentia asupra ei s-a nascut o noua criza.

Marea Criza americana din 1929  a avut, intr-o epoca a industrializarii, la origine supraproductia. ( Nu stiu cine mai tine minte poza aia din manualele de istorie cu un fermier care arunca laptele in mijlocul unei sosele, din cauza pretului mult prea mic, provocat de productia prea mare si cererea prea mica. ) Acum, coordonatele sunt similare, in noua epoca a informatiei. Oferta de comunicare si informatie creste exponential, in timp ce cererea oamenilor – influentata de mediul de viata si timp – nu poate tine pasul cu evolutia productiei de informatie. Platformele de comunicare, de raspandire a mesajului si cele de socializare se succed cu repeziciune. Hi5 apartine trecutului. Yahoo!360 de asemenea. MySpace este al zilei de ieri. Facebook si Twitter apartin prezentului, dar pana cand?

Dan Brown si Ray Bradbury s-au inselat. Va veni o vreme cand o lume apatica, satula de atat de multa informatie, nu va lupta pentru un „Cod al lui Da Vinci”, pentru ca nu va mai considera nimeni ca merita sa lupti pentru informatie. Va veni o vreme cand cartile nu vor arde ca in „Fahrenheit 451”, ci pur si simplu vor fi lasate sa putrezeasca in librariile parasite, pentru ca nu va mai considera nimeni ca o carte poate duce cu ea un mesaj demn de a schimba o societate. Va veni o vreme cand „Tao te ching” va sta in raft, alaturi de instructiunile de folosire de la televizor, de „Harry Potter” si de ultimul numar din „Cancan”. Si, poate, va veni o vreme cand internetul va tacea.

Impotriva inertiei

De cele mai multe ori traim viata pe pilot automat. In inertia unor lucruri pe care le dorim sau avem impresia ca le dorim.

Insa, in timp, noi insine ne schimbam. Chiar daca destinatia dorita ramane aceeasi, noi insine suntem altii. Experientele, emotiile, modul de a privi realitatea, toate lucrurile astea se schimba. Maine nu voi mai fi cel care sunt azi. De fapt, chiar mai mult de atat, la terminarea articolului asta pot fi sigur ca nu voi mai fi cel care acum tasteaza literele astea. Si atunci, daca noi suntem altii, convingerile si pasiunile noastre sunt altele, nu e firesc ca si destinatiile noastre sa fie altele?

Atunci cand imi dau seama ca motivatia pentru actiunile mele a disparut, ca am ramas fara benzina sau ca ajung sa ma intreb: „Eu de ce naiba fac chestia asta, cand de fapt nu mi-o doresc atat de mult?”, atunci pun o pauza in viata mea desfasurata pe pilot automat si iau o foaie alba de hartie.

Si scriu pe ea ceea ce vreau. Scriu, indiferent de cat de realizabile sunt lucrurile pe care le vreau, sau cat de mult depind de mine. La inceput doar scriu, fara sa cenzurez nimic, fara sa-mi spun „Asta e imposibil” sau „n-am niciun control asupra situatiei asteia”. Ironia face ca odata ce toate lucrurile pe care le vreau sunt asezate acolo, frumos, pe hartie, nu mai revin niciodata asupra listei respective. N-o mai citesc niciodata. E doar important pentru mine, aici si acum, sa stiu.

Sa stiu ca nu ma deplasez doar in urma unor imbolduri vechi, ale unui eu care nu mai exista. Sa stiu ce vreau cu adevarat.

Reconfigurarea traseului.

inertia creeps

Metrorex

Scriu randurile astea in metrou. Sunt inconjurat de oameni care, fiecare, isi vede de treaba lui. Incolonati cuminti, sezand pe scaune. Nu se privesc.

N-am mai scris de mult si se vede. Vorbesc in cuvinte greoaie. Am impresia ca tot ce scriu este try-hard. Poate sunt doar subiectiv si ma insel. Dar toate cuvintele de-aici nu exprima exact ceea ce gandesc. Ce simt. Ce vreau sa spun. Sunt doar niste aproximatii. Apropiate de cuvintele adevarate, vii, dar nu sunt ele. Si totusi, prefer sa cant cu o voce care falseaza. Sa dansez schiopatand. Decat deloc.

Agentului de paza din spatele meu ii suna telefonul. Incepe sa vorbeasca la hands-free. Piata Romana. Intra alti oameni prinsi in lumile lor, care sunt toate separate de lumile celorlalti. Cateva zeci de oameni captivi in izolare.

Si chiar daca nu sunt cuvintele mele, chiar daca e doar o scalambaiala a ceea ce vreau sa spun, nu conteaza. Chiar daca as reusi sa-mi gasesc cuvintele intocmai in ordinea si in felul in care vreau sa le rostesc, nu conteaza. Chiar si cea mai perfecta melodie se schimba in timp. Pe termen lung, nimic nu conteaza. Stiu ca ma voi mai contrazice de inca zeci de mii de ori. Voi sterge cu guma, voi trece alte note in melodie. Voi arunca toate paginile scrise si voi avea noi pagini albe in fața mea, pe pian. This is a fact.

Concluziile, rationalizarile, amintirile, viitorul. Nu conteaza. Se vor mai schimba de inca zeci de mii de ori pana la final. Spoiler: we’re all gonna die. Voi incerca de inca sute de mii de ori sa-mi astern viata in cuvinte. In expresii. A-ti asterne viata in cuvinte… e o expresie extrem de meschina. Nu voi mai avea niciodata 20 de ani. 21. 22. 23. 24. Niciodata 25. Never ever 26. Sau 27. Niciodata nu va mai fi azi. This is a fact.

De-abia Victoriei? N-am ajuns la Aviatorilor? Morti ma-sii. Iar o sa intarzii. E deja trei. Iar o sa discute astia tot desfasuratorul emisiunii pana ajung eu. Ma asteapta.

E ceva foarte poetic in tragedia existentei noastre, de oameni. E ceva frumos in durere; in fumatul compulsiv al ratatului care-si bea ultimii bani intr-o bodega sordida; in nevroticul care-si framanta mainile la nesfarsit; in insomniacul zvarcolindu-se in niste asternuturi imbibate in transpiratie si cosmaruri in timp ce lumina zilei sta sa se nasca; in ochii lacomi ai pariorului care asteapta ca bila sa cada pe 16 rosu in timp ce isi spune „inca o data, ultima oara si gata”; in ultimul sarut dat iubitei pe care stii ca n-o vei mai vedea niciodata. Pentru totdeauna.

Aviatorilor. Ies din metrou. Urc scarile. In fata mea, doua femei, dupa varsta par mama si fiica, merg tinandu-se in brate. De-abia se misca. Se opresc in dreptul barelor de la iesirea din metrou. Hai odata, mai repede, ca nu sunteti siameze.

Toate astea, doar toate astea fac ca viata sa para partea unui destin faurit de zei.

Zei care râd. Râd si eu. Râd de cautare, de revelatii, de calatorii, de stari de gratie sau de lacrimi. Râd de exodul celor care parasesc rat-race-ul materialismului, al consumerismului, al marilor corporatii si, in schimb, intra in rat-race-ul spiritualitatii de imprumut, al ideilor, al etichetelor efemere ale imaterialului. Râd pentru ca, in continuare, ne luam mult prea in serios.

Urc treptele dinspre bd. Aviatorilor. In sens invers, vine o tipa. Privirile ni se intalnesc. Imi zambeste.

Am sentimentul ca privesc ultimele clipe ale Pamântului. Ars de radiatii, incandescent, in timp ce moare. Privesc de aici ultimele yoctosecunde si vad Pamantul dezintegrandu-se, trupurile noastre dezintegrandu-se, perceptiile noastre despre universul in care traim, despre viata, despre ceilalti – dezintegrandu-se. Iar eu stau, dezintegrandu-ma, uitandu-ma la ultimele clipe ale Armageddon-ului si râd, râd in hohote.

pan out

A inceput cu Pandora

Legenda spune ca, la inceput, oamenii traiau in intuneric. Ca e vorba de intunericul fizic sau de cel al mintii… asta nu stim, dar as paria ca era vorba de amandoua. Intr-o zi, insa, Prometeu a furat focul de la zei si l-a daruit oamenilor. Pedeapsa zeilor s-a rasfrant, deopotriva, asupra hoțului-titan, cat si asupra beneficiarilor directi, oamenii. Asa ca zeii, drept razbunare au creat o femeie perfecta, Pandora ( numele inseamna „a-toate-inzestrata” ). Hephaistos a plamadit-o din lut, Afrodita i-a daruit frumusetea, Apollo i-a dat darul muzicii, iar Hermes i-a daruit puterea cuvantului.

Femeia i-a fost oferita in dar lui Epimetheus, fratele lui Prometeu. Cu ea, ducea un vas din bronz ( nu o cutie, cum a fost eronat tradus cuvantul „pithos” in cultura Europeana ), pe care zeii i-au interzis sa-l deschida. In interiorul vasului se aflau toate relele, necunoscute, inca, pe atunci omului. Din nou, ca e vorba de cele fizice: bolile, nebunia, foametea, decrepitudinea, sau ca e vorba de relele mintii: ura, invidia, gelozia, amagirea, suferinta… din nou, nu stim. Ce stim, insa, este ca, manata de curiozitate, Pandora deschide sigiliul vasului pe care il poarta in brate, si toate relele razbesc cu furie, imprastiindu-se in intreaga lume. Speriata de ceea ce a facut, Pandora apuca sa inchida vasul, insa prea tarziu. In vas nu mai ramane decat Speranta, menita sa ramana de-acum alaturi de oameni pentru vesnicie.

De ce au pus zeii Speranta laolaltă cu celelalte rele? Sa se fi inselat? Printre atatea molime si suferinte, au pus si un dar care chiar sa-i slujeasca omului?

Nu.

Atunci cand speri, esti legat. Esti legat, deopotriva, de gustul amar al trecutului, dar si de iluziile proiectate in viitor. Atunci cand ultimul lucru pe care-l mai ai este speranta, nu-ti vine sa renunti la ea. Iti e mai usor sa fii orbit de praful in ochi al sperantelor, decat sa deschizi ochii si sa vezi ca in jurul tau nu se afla, cu adevarat, nimic. Si cu cat te agati mai tare de ea, cu atat e mai greu sa renunti. Dintr-o data, speranta nu mai este a ta, ci tu esti al sperantei, depinzi de ea, intregul tau orizont graviteaza in jurul ei. Si tocmai pentru ca este – sau pare – singurul lucru al tau, pe care inca il mai ai, incepi sa fii ultra-precaut. Playing it safe. N-ai vrea sa se intample nimic cu speranta ta, care pare atat de fragila, asa cum reuseste ea sa te mentina legat de trecut. Si e fragila, intr-adevar, pentru ca e facuta din nimic, din ganduri. N-ai vrea sa se strice universul pe care ti l-ai creat in minte. Pentru ca e dureros sa realizezi ca te-ai inselat. Singur.

Asa ca eu nu sper in nimic. In vocabularul meu nu exista „dar poate totusi…”, nu exista „cine stie…”, nu exista „poate intr-o zi…” Prefer sa n-am nimic. Prefer sa pierd totul, absolut totul, decat sa am iluzii si vise. Doar iluzii si vise. Prefer sa joc toate jetoanele all-in si sa le pierd, decat sa trag cu dintii inclestati de ultimii bani ramasi la masa de poker a vietii. Prefer sa fiu culcat la podea de un upercut, decat sa fiu suspendat in asteptari si precautii. Cel putin de jos, de la podea, lucrurile sa vad clar, pana sus.

I’d rather have nothing.

ps:

In anul 711, comandantul musulman Tariq ibn Ziyad a debarcat cu armata sa in peninsula Iberica. Imediat dupa debarcare, a ordonat arderea tuturor corabiilor sale, distrugand, astfel, orice cale de retragere. Singurele optiuni pentru ostenii sai n-au fost decat victoria sau moartea pe campul de lupta. Numele stramtorii „Gibrlatar” provine din arabul „Jabal Tariq” ( muntele lui Tariq ). Armata sa a cucerit aproape intreaga peninsula Iberica.

Din nou

N-am mai scris ceva de cateva luni bune. Si acum am un sentiment ciudat, in fata unei pagini goale, fie ea si virtuala, din nou. Din ianuarie incoace, n-am simtit nevoia sa scriu. Iar acum, in mod ironic, parca toate ideile, toate cuvintele nerostite atata vreme se inghesuie in varful degetelor care tasteaza randurile astea, febril, nerabdator, de-a valma. Mi-e teama sa-mi structurez ideile in vreun fel, de teama ca as pierde vreuna din ele. Mi-e teama sa aleg una din ele, despre care sa scriu, de teama ca o sa uit ceva nespus. Nescris.

Si cu toate astea, voi alege. E dificil, pentru ca ideea din spatele nevoii mele de a scrie din nou, desi o idee destul de simpla, e foarte greu de pus in cuvinte astfel incat mesajul sa nu fie alterat. Si cu toate astea, voi incerca, chiar cu riscul de a fi nevoit sa o rescriu. A o scrie este, in mod paradoxal, modul meu de a renunta la ea. De a nu ma agata de ea, inclestat cu ghearele intelectului ( „My preciousssss!” ) de ceva ce nu se intelectualizeaza, ci mai degraba se simte. Odata ideea scrisa, ma pot elibera de ea, fiind liber sa o redescopar, traind, in fiecare zi.

Suna foarte abstract si filosofic, stiu, dar lucrurile se vor limpezi pe parcurs. Sper ca se vor limpezi intr-o asa masura incat sa va para si sa imi para ca e vorba de un lucru care n-a fost niciodata tulbure, o idee pe care o stim dintotdeauna. O cunoastem fara sa o cunoastem si fara sa cunoastem ca o cunoastem.

Misterul se incheie aici deocamdata. Las de veghe un mic pas de certitudine: m-am intors.