Literatura si burghezie

In societatea actuala, singurii care pot scrie ceva sunt cei din clasa de mijloc.

Chiar daca si unii si ceilalti ar putea avea cultura necesara sau mijloacele necesare, cei din clasa de jos se dedica supravieturirii, iar cei din clasa de sus se dedica profitului. Prin urmare, singurii care au si timpul, si logistica si un nivel anume de exprimare a mesajului sunt cei din clasa mijlocie, burghezia.

Intrebarea este, cine naiba ar vrea sa scrie ceva scris de un burghez? Ce-ar putea sa ne spuna mesajul lui, in afara de chestii corporatiste, de nine-to-five-er si week-enduri la munte? Despre ce-ar putea el sa scrie, in in afara de ziua de salariu? In afara de razvratiri anti-sistem facute pe facebook? ( deci profitand de un alt sistem – the irony! ) Sau in afara de targuri vintage si haine pline de molii, in timp ce locuieste in blocuri de sticla?

Micul burghez nu conduce nicio revolutie. Chiar daca in glasul lui se citeste umbra razvratirii anti-corporatiste si nostalgia de tip „Ce bine era cand eram in liceu si mergeam in Vama si eram rebel si pula mea.. aveam blugii taiati si traiam cum vroiam eu…”, realitatea e ca burghezul se complace, de fapt, in sistem. Altfel n-ar fi in pozitia de acum. Revolutia burghezului e o revolutie dusa cu papucii in picioare, in fotoliu, cu iPadul in poala.

Lupta saracilor, marginalizatilor e dusa in strada, printre seringi si cutite, pentru miza mica a unei bucati de paine in stomac. Lupta bogatilor, a afaceristilor e dusa in spatele geamurilor fumurii ale limuzinelor sau pe plajele private, pentru miza mare a unui tun de miliarde sau a unui joc de influenta. Intr-un mod ironic, atat saracii cat si bogatii sunt mai impotriva sistemului decat sunt cei care reclama sistemul cel mai mult, burghezii.

Clasa de mijloc este, de fapt, cea care sustine sistemul prin propria ei apatie, confort sau lene. E caldut, deci e bine. Sa nu riscam sa strigam prea tare, ca sa nu ne deranjam vecinii. Prin urmare singura lupta a clasei de mijloc e cea dusa in interior, cu sinele.

Toate generatiile inaintea noastra, de la stra-strabunicii nostri pornind, au trecut printr-o lupta reala. 1848, 1877, 1917, 1944… Printr-o inclestare care te eticheteaza clar in invingator sau in invins. Acum, singurul teren ramas nedescoperit, singurul front in care se mai poate duce un razboi este interiorul. Transeele subconstientului si cucerirea sinelui. Nu ca asta n-ar fi o lupta grea. Nu ca n-ar fi dureroasa deflagratia conflictelor interioare.

Doar ca atunci cand asta e singurul foc din furnalul literaturii unei generatii, continutul va fi la fel ca si continutul valizei unui profesor de educatie civica din liceu: e important pentru cineva anume, dar nimanui altcuiva nu-i va pasa de asta.

ps: nu vreau sa par ipocrit. Si eu sunt un burghez, hence my self-loathing. Arta n-ar trebui sa fie facuta de burghezi. N-ar trebui sa fie facuta de oameni integrati in sistem. Lupta noastra, a burghezilor, cea dusa in plan spiritual, interior este o lupta in care nu exista victorii.

Iar arta n-ar trebui sa fie facuta de oameni fara victorii sau infrangeri.